”Fâlfâire”-”Aleteo”de André Cruchaga (traducido al rumano por Elisabeta Botan)

André Cruchaga

FÂLFÂIRE

În fâlfâirile mele de pasăre muribundă ling corsetul ferestrelor.

Aprind luminile licuricilor. Iau șinele trenurilor.

Umblu orb prin lumea invizibilă care mă adăpostește:

simțurile oarbe până la limita ultimei lumini din subconștient,

—rămuriș subțire unde noaptea își atârnă cuvintele.

Mă uit la scara instabilă a porturilor, gura în porția suflării,

peștii albi ai sufletului, ora cântată, placidă,

a șantierului naval unde apa e domoală, pasăre domestică a ochiului.

(După mucegaiul transversal din crăpături, copacul își golește teama,

—automatismul pulsant al destinului, teoriile superficiale ale aerului,

respirația întunecată din marea intimă.

Și așa continuă monologul triturat, într-o telegramă a salivei.

Îmi scutur mănunchiul focului din pernă. Lumină  deplină.

Această amețeală totală, această sare în nesfârșirea embrionară a frunzișului.)

Barataria, 14.X.2013, din cartea POST-SCRIPTUM

ALETEO

En mis aleteos de pájaro moribundo lamo el corsé de las ventanas.

Enciendo las velas de las luciérnagas. Tomo los rieles de los trenes.

Ciego voy por el mundo invisible que me alberga:

ciegos los sentidos hasta el filo de la luz última del subconsciente,

—delgada ramazón donde la noche cuelga sus palabras.

Miro la escalera inestable de los puertos, la boca en la porción del aliento,

los peces blancos del alma, la hora cantada, plácida,

del astillero donde el agua es mansa, doméstico pájaro del ojo.

(Después del moho transversal de las rendijas, el árbol vacía su miedo,

—el automatismo pulsante del destino, las teorías superficiales del aire,

la respiración oscurecida en el mar íntimo.

Y así sigue el monólogo triturado, en algún telegrama de la saliva.

Sacudo el manojo de hoguera de mi almohada. Total la luz.

Total este vértigo, esta sal  en el sinfín embrionario de la hojarasca.)

Barataria, 14.X.2013, del libro POST SCRIPTUM