"La isla"-"Insula"de Virgil Diaconu. Traducción de rumano a español por Elisabeta Boțan.




Virgil Diaconu


La isla 

Esta mañana el jazmín y el azufre son el horizonte.

En los matorrales –el alma alborotada.
Por aquí han pasado seres de otro mundo, y él les busca la huella.
No hay más que gorriones, que descubren en el aíre el sendero
que la isla esconde entre piedras y hierbas.
No es más que una huida de lagartos, que sacude las hierbas.
No es más que la riña de los arrendajos caída del cielo.
Son los semblantes de la eternidad en la tierra.
¿Quién se atreverá a contarlos? El ejército de los escaramujos florecidos
y los arrendajos que han conquistado el aíre son tantos senderos
para el recién llegado desde las cenizas de la noche.


Atrapado bajo el hacha, el topo les servirá 
por un tiempo 
de alimento a las hormigas rojas...
Otro día más y dirás que nisiquiera pasó.


¡No te apresures! Tienes tiempo para alcanzar las urracas,
estos pensamientos en blanco y negro que siempre se te adelantan,
fulgurando entre árboles.
      ¡No te apresures! El sol volverá aquí cada día
para desenterrar de la oscuridad tu sonrisa segada por la angustia…

Ya puedes sacar la espina del pecho.
La isla se despierta en ti con todos los seres.
El canto de los gorriones florece en tus ramas,
el bosque rebusca en tu alma, buscando fresas de campo.
Y el río corre por tus venas.



Bajo el relámpago recoges las cenizas del topo abierto
y detienes la oscuridad de la noche con una sola mano,
para el resto de la noche.
Contactar con la traductora Elisabeta Boțan





Insula


Iasomia şi sulful sunt orizontul în dimineaţa aceasta.

Prin hăţişuri – sufletul tulburat.
Făpturi din altă lume au trecut pe aici, iar el le caută urma.
Nu-s decât vrăbiile, care dezvelesc în aer cărarea
pe care insula o ascunde printre pietre şi ierburi.
Nu este decât goana şopârlelor, care cutremură ierburile.
Nu e decât cearta gaiţelor căzută din cer.
Sunt chipurile pe pământ ale veşniciei.
Cine va cuteza să le numere? Oastea măceşilor înfloriţi
şi gaiţele care au cucerit văzduhul sunt tot atâtea cărări
pentru cel de curând sosit din cenuşile nopţii.

Oprită sub secure, cârtiţa va mai ţine o vreme în loc
foamea furnicilor roşii…
Încă o zi şi vei spune că nici nu a fost.

Nu te grăbi! Ai încă vreme să prinzi din urmă coţofenele,
aceste gânduri în alb şi negru care ţi-o iau mereu înainte,
fulgerând prin copaci.
Nu te grăbi! Soarele se va întoarce aici în fiecare zi
ca să dezgroape din întuneric surâsul tău cosit de nelinişte…

De-acum poţi să scoţi spinul din piept.
Insula se trezeşte în tine cu toate făpturile.
Pe ramurile tale înfloreşte cântecul vrăbiilor,
pădurea îţi cotrobăieşte prin suflet, în căutare de fragi.
Şi râul îţi aleargă prin vene.

Din cârtiţa deschisă sub fulger aduni cenuşă
pentru tot restul nopţii,
opreşti întunericul cu o singură mână. 



  


Comentarios