POEM(A) 1 de Alexandru Uiuiu traducido al español por Elisabeta Boțan

                                 Alexandru Uiuiu

I

Venimos de las honduras del norte

Nos vestimos de blanco y con nuestros sueños

Salta la trucha en la orilla

-Soy Silesius y vengo del País de la Sombra

Soy el Dios del bosque y doy caza a todos aquellos que no se inclinan ante mí

Sus cuerpos quemados son ofrendas perfumadas  

Para árboles y flores

Venimos a traer el tronco de la vid

Que ha echado raíces en la herida del hombre

Para rodearlo tal corona y llenarle la copa

Con su propia sangre.

            -Soy el Dios del bosque- dijo Silenius, tensando su arco,

            Dueño de las tierras montañosas de Sombra de la Cruz

            Habitante de las altas bóvedas de ramas de abetos

¡Déjanos vivir!

             - Desde ahora viviréis eternamente,

 Dijo Dios soltando la flecha

 Que de repente los penetró a todos tres

 Cruzando sus corazones

               -¡Viviréis en árboles y flores, y a su tiempo

               También en las frutas! dijo triste, para sí.

                                                     Ámame tal como solo tú sabes

                                                     Suelta las ganas

                                                     De carne humana

                                                     Devórame

                                                     Y hazme pasar por raíces y savias…

Lo dices de forma teatral, irónicamente, dejando tu cabeza atrás

Acercando tus tiernos labios, entreabiertos-

Yo no hago más que soltar tu cintura

Y te caes en la suave hierba, allá donde una hormiga roja

Muerde con violencia tu cuello

                                                      ¡Qué cuentos te sabes tú!

Te levantas descontenta

Llevas un rictus en la cara, frotando el lugar de la picadura-

                                                        ¡¿Esos son cuentos, ejem?!

No.

Contactar con la traductora Elisabeta Boțan

I

  

Venim din străfundurile nordului

Ne înveşmîntăm în alb şi în visele noastre

Păstrăvul sare pe mal

            - Sînt Silesius şi vin din Ţara Umbrei

            Sînt Zeul pădurii şi-i vînez pe toţi cei ce nu mi se supun

            Trupurile lor arse sînt ofrande bine mirositoare

            Pentru arbori şi flori

Venim ca să aducem butucul viţei de vie

Care a prins rădăcini în rana omului

Pentru a-l înconjura ca o cunună şi a-i umple cupa

Cu propriu-i sînge.

            - Sînt Zeul pădurii - zise Silesius, încordînd arcul

            Stăpîn peste ţinuturile muntoase din Umbra Crucii

            Locuitor al bolţilor înalte de cetină

Lasă-ne să trăim!

-De acum veţi trăi veşnic,

Zise Zeul dînd drumul săgeţii

Care-i pătrunse dintr-o dată pe toţi trei

Traversîndu-le inimile

            -Veţi trăi în arbori şi flori, iar la vreme

            Şi-n fructe! spuse Zeul, trist, pentru sine.

                                               Iubeşte-mă cum ştii numai tu

                                               Dă drumul poftei

                                               De carne omenească,

                                               Devoră-mă

                                               Trece-mă în rădăcini, în seve…

Spui teatral, ironic, dîndu-ţi capul pe spate

Aducînd aproape buzele-ţi fragede, întredeschise -

Eu nu fac mai mult decît să te las de mijloc

Şi tu cazi în iarba moale, acolo unde o furnică roşie

Te muşcă violent de gît

                                               Ce poveşti mai ştii şi tu…! 

Te ridici nemulţumită

Cu o grimasă pe faţă, frecînd locul înţepăturii -

                                               Astea-s poveşti?! Hm?!

Nu.